Artista Gabriela Radu, stabilită în Franța: ”Trebuie ca noi, românii, să nu ținem capul plecat și să nu ne dizolvăm în marea globalizare doar ca să fim acceptați”

Pe artista Gabriela Radu, originară din Orăștie, România, am cunoscut-o la recepția dedicată Zilei Naționale a României organizată de Consulatul general al României din Lyon. Apoi, i-am vizitat expoziția de pictură ”Sufletul românesc” inaugurată cu ocazia Zilei Naționale a României. Tablourile care ne readuc pe noi, românii, acasă, pe meleagurile noastre dragi, cu femei îmbrăcate în ii, cu lanurile de grâu copt, cu soarele dătător de viață au putut fi admirate atât de conaționalii noștri din zonă, dar și de francezii pasionați de cultura și tradiția românească.

Artista Gabriela Radu are o sensibilitate aparte atunci când vorbește despre România. Crede că e nevoie ca noi, românii, ”să știm cine suntem, cine ne-au fost străbunii, să nu ținem capul plecat, să nu ne dizolvăm în marea globalizare doar ca să fim acceptați”.

Conaționala noastră, Gabriela Radu, a acceptat să își deschidă sufletul și să povestească, într-un interviu pentru portalul de știri ER NEWS, experiența ei de trăi în Franța de mai bine de 10 ani.

Când și cum începe povestea Dvs de emigrare?
Povestea mea nu a fost despre emigrare, ci despre o căsătorie reușită. 10 ani mi- am crescut copii singură după pierderea soțului meu. Nu a fost ușor doar « cu pensula », dar am biruit greul. Apoi am întâlnit un om bun, care avea însa « cusurul » de a fi francez, mi- am întrebat copiii deja mari și părintii, ei toți au consimțit, se bucurau pentru fericirea mea . Ne-am căsătorit . A fost ceva foarte firesc, pentru noi, nici nu puteam să ne imaginam altfel viețile noastre decât trăind în cele două țări împreună.
La început a funcționat cu voiajele noastre, apoi destul de greu, asa încât acum eu petrec mai mult timp în țara mea decât soțul meu care nu mă poate însoți mereu, dar mă înțelege și uneori mai stă și singur. Astfel câteva luni pe an sunt acasă, iar celelalte luni… trec foarte repede .

Cum a fost adaptarea, integrarea în Franța? Cum vă identificați în diaspora? 
Poate că am fost scutită de unele neajunsuri, având un soț francez, dar am trecut și eu prin fazele caracteristice celor dezrădăcinați. Uimirea, curiozitatea și admirația de la început s-au schimbat în negare și respingere mai apoi, dar am fost ajutată să depășesc toate etapele astea care m-au întărit până la urmă și m-au echilibrat. Iar francezii m-au acceptat mai mult sau mai putin, chiar dacă sunt un fel de rară avis, în localitatea în care locuim, o artistă venită din România care pictează icoane.

Nici între colegi nu sunt altceva, ei fiind în marea majoritate artiști care merg cu curentul nu contra lui ca mine. În anturajul meu, suntem doar trei-patru care ne asemănăm, adică drumul și căutările noastre rămân aproape de creștinism.

Îmi lipsește o comunitate româneasca, am doar foarte puține legături cu români, asta și din cauza izolării, poate în orașele mari este altfel.
Care a fost cel mai dificil moment trăit în străinătate?
Au fost destule, cel mai greu a fost când am realizat că viața spirituală în țara unde eu mă
mutasem era « sublimă, dar lipsea cu desăvârșire » cum ar zice Caragiale al nostru. Și asta a fost la primul Crăciun total francez, fără biserică ,fără colinde, doar beculețe peste tot și comerț. Trist !
Au mai existat și destule bobârnace pe care cred că le-am uitat, deși atunci le-am simțit din
plin, azi pot să zâmbesc la amintirea lor. Am să fac o introducere în contextul perioadei respective. Imediat ce am ajuns ,era toamna, am avut o expoziție la Périgueux organizată prin bunăvoința unei prietene a soțului meu. O doamnă în vârstă care se bucura de prestigiu printre artiștii de acolo. Astfel că la vernisaj am fost copleșită, au venit foarte mulți, am fost prezentată de un pianist și compozitor care a ținut să sublinieze că eu vin din țara marelui maestru… George Enescu ! Dacă asta-i Franța mi-am zis, e de bine !
Am povestit asta doar pentru contrast, ca să ajung la dușul rece pe care l-am primit la următoarea expoziție, cea din cel mai apropiat oraș. Cu sârguință, am făcut ce trebuia pentru a obține o sală cât mai repede posibil. Soțul meu mă însoțea în demersuri, deci uși deschise și formalități îndeplinite ușor, iarăși mi-am zis « vai ce organizat și strună merge totul aici în țara asta ». Asta așa era ! Am venit în toamna lui 2008, expoziția era fixată pentru sfârșitul iernii. Toate bune și frumoase, lumea zâmbitoare, doar că în ziua expoziției am constatat că afișele făcute de noi și date cu o săptămână înainte persoanei care avea obligația să le distribuie în locurile speciale, lipseau (!) Persoana, la fel, tocmai ce a intrat în concediu… cu chiu cu vai am reușit să aducem altele și să le distribuim noi, deși era târziu, apoi am verificat după o zi și am constatat că iar lipseau, că tocmai le aruncaseră la coș, doar ”evenimentul s-a terminat”…în altă parte l-au afișat, dar l-au acoperit cu un altul astfel că nu era vizibil, cam așa era peste tot… Evident, la vernisaj am fost numai noi și doi-trei prieteni ai soțului meu. Eu atunci acest fapt l-am interpretat ca pe un boicot, o rea voință, erau prea multe coincidențe, dar de ce ?
Totuși a fost prezentă presa, cineva a anunțat-o, astfel că a fost și mai penibil momentul. În ziarul lor au scris ceva despre « o pictură mistică, religioasă » deși nu aveam icoane. Cu eticheta asta m-au marginalizat, oamenii aici se sperie când aud așa ceva ! Am fost tare dezamăgiți, dar încet încet s-a format un public care este interesat chiar și de icoane.
Cum le vorbiți francezilor despre România și despre noi, românii?
O, de vorbit le vorbesc de câte ori am ocazia, mai ales la expoziții dar nu numai.  Mulți sunt mirațiaudă atâtea lucruri pe care nu le știau, ba le mai fac și proiecții, să vadă șiînțeleagă, să audă muzica noastră, să cunoască datinile, le recomand să citească autorii români care au trăit în Franța și alții importanți care, chiar traduși, sunt necunoscuți pentru prea multi.
Am fost bucuroasă să întâlnesc mulți francezi care cunoșteau cultura noastră și alții care au trecut prin expozițiile mele și s-au hotărât să viziteze România! Asta pentru mine era cea mai mare reușită, lucrările mele le vorbeau mai bine decât mine despre Țara din Carpați și oamenii ei neclintiți de acolo de la începutul lumii. Din păcate ce ajunge la ei, mă refer la cărți despre istoria noastră, articole, documentare tv, aproape totul este fals, trunchiat, nimeni nu se obosește să contrazică anumite minciuni și denigrări care curg neîncetat despre țara noastră.
Mi-ar fi plăcut să nu fiu singura româncă aici, ca să putem sărbători și propaga unele tradiții de la noi care sunt unice, aici terenul este vid și poate primi ceva autentic dacă este bine pus în valoare, e păcat să nu profităm, colindele au pătruns datorită bisericilor noastre, dar trebuie extinse, mărțișorul ar trebui popularizat, la fel și dansurile, și muzica tradițională, și bucătăria românească.
Cum ați descrie comunitatea românilor din Franța? Cât de unită este? Cum poate fi consolidată? 
Din păcate pentru mine, nu prea există comunitatea, eu sunt singură aici. La biserică sunt români, dar eu ajung destul de rar, este departe de mine și nu pot să fiu acolo așa cum aș dori. Se organizează o sărbătoare a românilor din Auvergne , unde vin mulți, se mănâncă și se face hora românească, oamenii socializează,dar nu știu dacă relațiile astea durează sau doar o dată pe an se activează… oamenii vin de la mari distante și asta numai o zi, dar contează, ceva îi aduce pe toți, dorul de casă! Acolo însa unde sunt biserici puternice și comunitatea este foarte sudată, e mult de muncit la asta, este meritul preoților, sunt foarte devotați și fac eforturi mari să țină oamenii laolaltă în jurul bisericii și să devină ca o mare familie.
Cum reușiți ca pictor să vă afirmați în Franța? Este greu, ușor? 
Să trăiești din pictură cred că astăzi e greu pretutindeni. Aici e mai greu dacă ai ales o cale mai puțin bătătorită, care nu corespunde conceptului oficial de « artă contemporană » De fapt am constatat că există un fenomen răspândit . Prea multa lume pictează, sculptează «face arta». Prin urmare prea mulți se cred artiști, fără să aibă ceva de spus, doar pentru motivul că se poate, că nu au nevoie se știe desen și reguli de compoziție, de culoare etc. S-a ajuns cam departe, toți putem «scoate artistul din noi», dar astfel oamenii au ajuns să nu mai poată distinge ca în trecut calitatea de non-calitate, asta și pentru că nu mai au repere nici în viață, de ce le-ar avea în artă?
Fenomenul astă este general, l-am văzut și în SUA. Arta și artistul sunt pe cale de bagatelizare și denaturare, poate exagerez dar asta se întâmplă de mult acolo unde artistul lucrează singur, fără Dumnezeu. Eu fiind formată în pictura bisericească și păstrând evidente influențe, sigur asta mi-a restrâns publicul față de cel din țară unde exista un public mult mai avizat(!) și în general dar și amator de icoane, datorită credinței existente. Aici uneori dau cursuri în inițierea icoanelor.
Alteori fac portrete, dacă modelul mă inspiră. Atelierul meu din primăvară până-n toamnă este gradina. Am creat aici un spațiu românesc, suntem într-o perfectă simbioză, eu și locul. Când intri în gradina mea te poți crede undeva în Ardeal sau Moldova, oamenii vin să vadă această livadă cu troițe și căpițe de fân ca acasă în țara mea. Sigur ca ușor nu este, dar acesta este drumul meu.
Cine sunt în mare parte clienții picturilor Dvs? 
Asta nu aș putea spune, sunt oameni de toate felurile, din anturajul meu, prieteni chiar, unii
aduși în expoziții de alți cumpărători sau veniți special pentru că deja cunoșteau pictura mea, dar și oameni credincioși, cei care au cumpărat icoane, francezi ortodocși sau nu…oamenii sunt tare diferiți, dar au ceva în comun, vibrează la ceea ce eu pun pe pânza sau lemn.
 Se interesează conaționalii noștri de cultură? Vin la expoziții? Cumpără tablouri?
Nu aș putea spune că ai mei compatrioți se grăbesc la expoziții, dar înțeleg asta, cei câțiva
români de la multi kilometrii distanță sunt greu de reunit și toți foarte ocupați, nici nu-i cunosc pe toți, dar nu sunt mulți asta știu. Am avut de două ori bucuria la vernisaje să primesc flori de la ai mei, ceea ce nu-i putin!
În picturile Dvs se întrevede puternica legătură cu tradiția noastră românească, apartenența la creștinism. Cum sunt acceptate asemenea picturi aici, în Franța?
Eu sunt aici membră la MDA (Maison des Artistes) și când am venit m-am interesat ce trebuie să fac pentru a fi în legalitate. Este o uniune ca la noi UAP . Am vorbit la început la telefon și când au auzit de icoane au dat îndărăt, spuneau că icoanele nu se încadrează la artă, sigur că nu mi-a căzut bine, am trimis-o pe doamna să intre pe site-ul meu să vadă ce-i o icoană, a intrat, apoi a zis ca da, e în regulă și îmi trimite formularele spre completare, asta pentru faptul că au văzut acolo mai întâi lucrările de pictură pe lângă icoane .
Mai fac parte dintr-o asociație de artiști la Souvigny, un burg medieval, turistic unde eu am expus de multe ori într-o biserică transformată în spațiu cultural. Organizăm și expoziții de grup cu tematică uneori. Anul acesta am fost solicitați să facem o expoziție în biserica lor medievală, dioceza de la Moulin fiind organizatoarea, cu tema: Crist văzut de artiștii contemporani.
Lucrarea mea este un triptic de mari dimensiuni, lucrat în tehnica icoanelor și în maniera neo-bizantină, este și azi acolo, stă foarte bine în spațiul auster al bisericii. Voi testa astfel cum este receptată de credincioșii, mai puțini și de turiștii, mai mulți. Pictura care nu are trimitere directa la creștinism este mai acceptată decât icoanele, ele au un public mai special.
Cum vedeti implicarea diasporei la dezvoltarea Romaniei?
Este foarte greu pentru noi ca țară acum. De 30 de ani se injectează în noi tot felul de
ideologii, ne sunt « implementate » într-un mod accelerat anumite tendințe , ne sunt impuse legi care sunt total străine de structura noastră ca neam. Noi știm unde duc ele, unde au dus aici în Occident și ar trebui să veghem ca numai ce este bun să ajungă a fi model pentru noi, nu totul se potrivește românului . Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos ne spune  Sfântul Apostol Pavel. Ar trebui să nu repetăm greșelile altora, mai ales că se și văd rezultatele și nu arată prea bine.
Dar asta nu știu cum se poate face, prea mult se strigă «vrem o țară ca afară». Noi în diaspora putem cumva încerca să schimbăm imaginea care azi nu este favorabilă
României. Și asta doar prin ceea ce facem aici fiecare. Este chiar o datorie.
Trebuie să știm cine suntem, cine ne-au fost străbunii, să nu ținem capul plecat, să nu ne dizolvăm în marea globalizare doar ca să fim acceptați. Esențial este să IUBIM ROMÂNIA pentru ce este ea, pentru strămoșii noștri, pentru limba pe care ne-au dat-o, pentru că nu putem avea decât o singură mamă și o singură țară, indiferent unde trăim vremelnic. Acolo ne este inima, acolo ne duce gândul, iar pașii noștri numai acolo cunosc potecile.
Vă mulțumesc pentru interviu
Articole similare
Comentarii