Un grup de părinți care au copii cu C.E.S. (cerințe educative speciale) se adresează public ministrei Educației Liliana Nicolaescu-Onofrei în speranța soluționării problemelor grave cu care se confruntă aceștia.
Iată adresearea grupului de părinți:
”Stimată doamnă Ministru,
suntem un grup de părinți cu copii cu CES, care în ultima perioadă întâmpină diferite probleme în sistemul educațional, probleme pe care în această scrisoare le vom menționa, cu marea speranță că vor fi soluționate.
În primul rând, marea problemă pe care o întâlnește un părinte cu copil special este instituționalizarea lui. Și aici vorbim de toate instituțiile de învățământ: grădinițe, școli primare, gimnazii, licee, școli de meserii… Și, deși, peste tot se vorbește despre învățământul incluziv, ajungând în instituție, părintele realizează, cu mare regret, că situația e complicată și, practic, e nevoit să caute alte și alte soluții, care și așa sunt puține, pentru ca să-și poată instrui copilul.
Prima problemă care o întâlnim e atitudinea cadrelor didactice, când sunt puși în fața unei astfel de sarcini, de a primi în grupă/clasă un copil mai special. Și motivele sunt diferite: cadrele didactice nu sunt pregătite/instruite pentru a primi și a educa un copil cu CES; alt motiv este lipsa persoanelor de sprijin pentru copii, fără de care despre incluziune nici nu putem vorbi. Din acest motiv majoritatea părinților devin personal, cadru de sprijin pentru propriul copil, lucru pe care îl considerăm total neprofesionist, pentru că părinții nu toți sunt instruiți și pregătiți în domeniul psiho-pedagogic și nu au la îndemână toate resursele și instrumentele pentru această activitate.
Despre incapacitatea multor pedagogi de a accepta acest lucru nici nu menționăm, dar, în acest sens am sugera sensibilizarea pedagogilor sau cadrelor manageriale în discuțiile cu părinții, să dea dovadă de profesionalism, în primul rând, informare despre specificul fenomenului CES și nu în ultimul rând măcar un pic de empatie, să știe ce, cum și când să vorbească cu un părinte cu copil special, care și așa e un ghem de griji și probleme!
În instituțiile unde se va practica incluziunea e necesar a fi angajat personal calificat cum ar fi: psiholog, logoped, educator (care să se implice în partea de socializare a copilului cu colectivul, dar și lucrul cu colectivul de copii din grupă/clasă sau chiar restul copiilor din instituție) pe partea de acceptare și implicare, integrare, dar și în ajutorarea cadrului didactic și lucrul cu părinții.
O altă problemă e școlarizarea forțată, adică, dacă copilul a împlinit 7 ani, el la grădiniță nu mai poate să stea, este necesar a fi inclus în școala primara, chiar dacă el nu e pregătit pentru asta, posibil pentru aceasta ar fi nevoie de un centru integrativ special care să pregătească copilul pentru școală și pentru societate.
Asigurarea cu transport organizat copiilor cu CES spre instituțiile preșcolare și gimnaziale ar fi binevenită, așa cum instituțiile pot fi departe de domiciliu si copiii depun un efort foarte mare sa se afle timp îndelungat în transportul public.
Toate aceste probleme persista și în raioane, nu doar în municipiu.
Am ajuns la concluzia că nu sunt de vină cadrele didactice pentru toate problemele menționate mai sus, dar de vină e sistemul care nu a fost corect pus la punct. Purtăm și noi o parte din vină, că nu am comunicat mai devreme aceste dificultăți cu care ne confruntăm încă de când a intrat în vigoare proiectul incluziunii în instituțiile RM. O problemă este și numărul mare de copii din clase, unde educatorul/profesorul nicidecum nu va reuși să integreze un copil cu CES.
Și dacă în grădinițe, școli primare, gimnazii mai e posibil cumva ca să ajungă un copil cu CES, atunci în școlile profesionale nu prea avem multe șanse și, mai ales în cazul copiilor cu un grad sporit al dizabilității, practic, altă opțiune decât cei 4 pereți ai casei natale nu există, cu mare părere de rău…
Deci, dacă copilul a depășit vârsta de 16 ani, e condamnat pentru tot restul vieții să-și petreacă zilele doar acasă și doar cu familia. Și, dacă să mă refer strict la cazul meu, noi cu băiatul nostru de 17 ani, am ajuns exact la acest moment. Vă imaginați pe un moment, că ar trebui de azi încolo să rămâneți doar acasă și să comunicați doar cu cei apropiați!? Situația e foarte complicată, credeți-ne! Și dacă până acum am făcut față, acum ne simțim total lipsiți de posibilitățile unei existențe normale. Și asta nu pentru că acești copii ar fi o povară pentru noi, părinții, dar pentru că societatea nu e pregătită pentru noi, din simplul motiv că sistemul educațional nu a fost bine închegat. În aceeași situație se află și alte sute de copii, nu suntem doar noi, de asta am pornit acest demers, pentru că avem mare nevoie de implicarea nemijlocită a statului în soluționarea acestor probleme!
Deci, este nevoie de un grup de specialiști bine instruiți, care să revizuiască aceste probleme, să le analizeze; să vadă și să analizeze practicile altor state, care au un sistem integrativ eficient; și să stabilească o strategie de integrare a copiilor cu CES!
Cunosc mulți părinți de copii cu CES, care au emigrat, anume din cauza imposibilității de a-și integra copiii în procesul de studii. Anume acești părinți, odată stabiliți peste hotarele țării noastre, ne relatează despre modul de abordare a lor în acea societate și despre sistemul educațional bine structurat de care se bucură copiii lor.
Așa cum nu toți au posibilitatea emigrării, rămânem pe poziția de a cere de la statul nostru soluții pentru a beneficia și noi de tratamente și drepturi egale.
De asemenea, simțim nevoia deschiderii unor centre de instruire și reabilitare, unde copiii ar beneficia atât de tratamente fizice – recuperatorii (aici mă refer la proceduri de kinetoterapie, pentru copiii cu probleme locomotorii) dar și de instituirea unui program individualizat/personalizat de terapie educațională, comportamentală și autodeservire. Astfel, integrarea în școli a beneficiarilor acestor centre ar fi mult mai ușoară și cadrelor didactice mult mai ușor să comunice cu acești copii, dar și în vederea pregătirii pentru viața matură și însușirea unei meserii, care sa-l ajute să se integreze de sine stătător în societate.
Vă întrebați de ce nu am inclus în lista și instituțiile superioare de învățământ, vă răspundem: tocmai pentru că în instituțiile primare nu e pus la punct sistemul incluziv. Cum poate sa ajungă un copil cu CES la un nivel avansat de studii, dacă lui nu i se crează absolut nici o condiție pentru acest lucru ca să-l ajute în direcția aceasta?! Dar, unii din acești copii au talent înclinație în unele domenii pe care le-ar putea studia aprofundat, dacă i se crează un mediu favorabil pentru studiu.
Această scrisoare este pentru a motiva necesitatea unei ședințe de audiență cu un grup de părinți, în care să fie revizuite și dezbătute toate problemele despre care am scris mai sus. Ar fi binevenit, în ziua audienței cu grupul de părinți să fie prezenți, și Ministrul Educației, și Ministrul Sănătății și Protecției Sociale, așa cum în rezolvarea problemelor noastre considerăm necesare sprijinul și implicarea ambelor Ministere.
Noi, părinții copiilor cu CES, vom fi deschiși spre comunicare și dezbateri în acest sens, la fel și concetățenii noștri plecați peste hotare, sunt solidari cu noi și sunt gata să ne povestească experiențele lor și practicile altor state în vederea stabilirii celor mai bune strategii de lucru.
În vederea soluționării acestor probleme se propune:
- 1. Stimularea financiară a școlilor care vor să fie inclusive, deci să primească mai mult buget pentru a-i motiva să accepte copii cu necesitați speciale.
- 2. Norma europeană din câte știu în unele țări e un copil cu CES la o clasă.
- 3. Clasele unde sunt copii cu necesități sa fie mai mici.
- 4. Acordarea de supliment pentru profesorii care vor să lucreze cu așa copii, instruirea acestora.
- 5. Invitarea unor specialiști care lucrează cu așa copii la trainingurile de instruire, nu teorie, dar sunt sigură că din ce avem la Sos Autism sau Voinicel ar fi mai util pentru profi! Nu cred ca e așa complicat să fie invitați experți din România să-i învețe concret cum să lucreze/ accepte așa copii.
- 6. Angajarea unui cadru didactic de sprijin în bază permanentă măcar pentru jumătate de zi.”