Ludmila Balțatu, originară din satul Târșițăi, raionul Telenești, are 55 de ani, este participantă la războiul de pe Nistru și stabilită de 15 ani în Bergamo, Italia. De profesie tehnolog. La Chișinău a avut o întreprindere individuală.
Ludmila Balțatu împreună cu soțul său, Adrian Bălțatu, care în perioada războiului a fost comandant de artilerie în Zona Tighina, au statutul de refugiați.
Ludmila Bălțatu spune că a plecat din țară în perioada guvernării comuniste, mai exact în anul 2002, din cauza unor presiuni politice.
Urmăriți în continuare mărturisirile basarabencei Ludmila Balțatu despre adaptarea în Italia, dar și dorul de casă cu care trăiește în fiecare zi.
”Am fost nevoită să fug din țară nu de voie, dar de nevoie. Am plecat la sfârșit de toamnă, în luna noiembrie, anul 2002, ilegal. Am cutreierat păduri, câmpii, am mers prin tiruri, doar ca să îmi salvez viața.
Adaptarea într-o țară străină a fost grea și dureroasă. Dar încet și cu dragoste de Țară și față de cei de acasă, le-am trecut pe toate. În doi ani am reușit să îmi legalizez șederea pe teritoriul statului italian și să îmi aduc și familia să fie cu mine. Foarte mult m-a ajutat statul italian. Nu am cetățenie italiană pentru că vreau să îmi redobândesc cetățenia României, așa mă simt – româncă.
La început, comunicarea cu cei de acasă a fost destul de dureroasă. Am lăsat trei copii acasă și bărbatul pe care îl iubeam ca pe o icoană. La fel au rămas părinții care nici măcar nu au știut când am fugit din Moldova. În primele 4 luni de când venisem în Italia, toți banii pe care îi făceam îi cheltuiam ca să vorbesc cu ai mei de acasă.
Lucrez ca menajeră într-o familie italiană deja de 14 ani. Am creat Asociația Moldovenilor Creștini și sunt secretara acestei Asociații, iar soțul este președinte.
Acasă, în Moldova, mergem destul de rar, pentru că deja ne-am stabilit cu traiul în Italia cu toată familia. Aici avem sprijin și protecție socială. Familia noastră este protejată de statul italian.
În familie mereu vorbim în limba română. E clar că nu o vorbim pură, dar ne străduim să o vorbim corect. Eu continui să nu uit unde m-am născut și nici limba mamei nu o uit.
Dacă mă consider sau nu imigrantă? Eu mereu voi fi străină aici, în Italia, pentru că trupul meu este în Italia, pe când sufletul este în Moldova. Tot ce se întâmplă în Moldova, se întâmplă și cu noi, căci e Țara noastră și mă doare sufletul pentru ea.
Deja de 15 ani particip, aici, în Italia, în organizarea alegerilor parlamentare sau prezidențiale din R. Moldova. În 2016, ca și în anii precedenți, am luptat mult cu Consulul moldovean din Milano, Sergiu Goncearenco, ca să deschidem secția de votare în Bergamo și ne-a reușit. La alegerile prezidențiale de anul trecut au participat peste o mie de moldoveni, așa că ne-au ajuns buletine de vot.
Este mare păcat că lumea pleacă și pleacă din R. Moldova. Noi, în 1992, având statutul de refugiați am fi putut pleca în multe țări, dar am fost prea patrioți și nu am plecat. Însă, din păcate, când nu am mai putut, am fugit și noi de acasă.
Cred că totul depinde de noi când ne referim la viitorul R. Moldova. Trebuie să fim mai buni, mai sinceri, mai corecți unii cu alții. Să fim activi la alegeri și să votăm pentru cine merită.
Visul meu este să mă întorc acasă, să trăiesc în țara unde m-am născut și să uit de tot prin ce am trecut. Dorul de țara și de Moldova nu va dispărea din sufletul meu nici pentru o clipă, aceasta este averea sufletului meu.
Am fost un an de zile sponsor pentru școala mea natală la sărbătorile de Crăciun. Mai ajutăm din când în când și familii de combatanți, copii orfani, văduve ale războiului de pe Nistru. De asemenea, din banii noștri, în fiecare an, curățim fântâna din preajma casei, din Chișinău, o fântână care de altfel, este pentru toată lumea care trăiește în zonă.
Cu regret, dar după părerea mea, R. Moldova nu are viitor. Poate avea viitor doar prin Unirea cu țara mamă, România. Visez să îmi văd țara în culori, cu oameni buni și săritori la nevoie, să vorbim o limbă românească. Atunci când voi fi acasă, vreau să îi văd pe toți zâmbind și mulțumiți de viață, căci greutățile te învață să fii mai puternic și mai patriot. Acest lucru m-a inspirat să scriu și eu câteva poezii și cântece despre dorul de casă.
Vreau să le spun tuturor să nu uite de țara unde s-au născut, pe ce palmă de pământ au făcut primii pași și în ce limbă au spus pentru prima dată cuvântul MAMA”.
***
Dacă sunteți în diasporă și credeți că istoria Dvs de viață merită povestită tuturor, ca o lecție și un exemplu pentru alții, nu ezitați să îmi scrieți pe adresa [email protected] sau direct pe pagina de Facebook Elena Robu Blog
https://www.facebook.com/elenarobublog/
Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu