Moldoveanca din Italia care de 12 ani stabilește contracte cu mari companii din țările din CSI și Europa de Est

Stela Rachitanu are 42 de ani, este originară din satul Pogănești, raionul Hâncești. Locuiește de 19 ani în nordul Italiei, în orașul Trento.Este primul cetățean al R. Moldova care a absolvit Universitatea din Trento. Are o poveste de viață impresionantă. Din 2006 și-a deschis o societate de consultații și intermedieri în comerț și lucrează cu țările din CSI și Europa de Est. Deși spune că nu s-ar mai întoarce niciodată în Moldova, se implică mult în acte caritabile în satul de baștină. Despre depopularea Moldovei spune că are consecințe grave mai ales asupra copiilor care sunt lăsați în voia sorții cu buneii bătrâni, cu vecinii necunoscuți și nimeni nu le dă niciun sfat.

Vă invit să cunoașteți experiența de viață a Stelei Rachitanu, pe care o împărtășește aici, pe blogul elenarobu.md.

Ideea plecării în Italia a venit de la vecina surorii mele, la începutul lunii mai a anului 1999. Eram studentă la ASEM în anul 3, facultatea Contabilitate și audit. Am avut un an foarte greu din punt de vedere financiar, deoarece eram 2 studente în familie, sora mai mică era ultimul an la Colegiul de medicină orășenesc, iar unica sursă de întreținere era salariul mămicii, care era învățătoare în satul de baștină. Anii 1997-1999 probabil vor fi în memoria  miilor de copii de învățători, deoarece fiind unica sursă economică în familii, întârzierea salariilor cu o lună (dar țin minte chiar cazuri când au fost înghețate salariile pe 3-4 luni), pentru noi, copii de învățători, însemna că nu vom avea nici bani pentru a merge acasă, fără a mai vorbi să ne cumpărăm o haină sau să mergem și noi la o înghețată. Așa ceva pentru noi era exclus. Sinceră să fiu, îmi amintesc cu jale de acei ani și de sacrificiul pe care îl făceau părinții noștri, pentru a ne putea întreține material. Aveam norocul că eram atât eu, cât și sora la buget, trăiam la ea în cămin, aveam și  burse ambele, altfel nici nu cred că reușeam să învățăm. Probabil și lipsa de bani ne-au făcut mai puternice, pentru că încercam măcar cât de cât să lucrăm undeva, după orele de studii. De aceea, când Doamna Emilia mi-a propus să vin în Italia, nu m-a oprit nimic. Nu eram căsătorita, credeam că într-un an voi reuși să strâng ceva bani și apoi mă voi întoarce să-mi termin facultatea.

Nu m-am gândit că merg într-o țară străină, unde nu știam ce mă așteaptă, nu știam nimic despre cultura Italiei, știam doar că se poate de găsit ușor de muncă și în sfârșit voi avea cât de cât un salariu decent, pentru a-mi putea ajuta familia rămasă în Moldova.  Aveam noroc de două rude care erau deja de 5 luni în regiunea Trentino și mă mângâiam cu faptul că nu voi nimeri pe mâinile traficanților de persoane.

Nu am avut nenorocul miilor de moldoveni să plec în Italia clandestin, prin păduri, dar am avut norocul să obțin viză pentru Olanda și să pot tranzita Italia, așa că m-am pornit din  Moldova ca turist. Îmi amintesc cu plăcere cât de vesel a fost pe toată durata călătoriei, două zile pline de cântece și voie bună, eram încărcați toți de energie pozitivă și nimeni nu se gândea la rău, toți eram bucuroși că am scăpat de sărăcie. Prima oprire a autocarului a fost la o benzinărie pe autostradă la vreo 50 km de orașul Verona. De aici a și început drumul „pribegiei” câtre o viață mai bună.

Am ajuns în orașul Trento pe 29 iulie 1999, peste 4 zile aveam să împlinesc 24 de ani. În iulie vor fi 19 ani de când locuiesc în această regiune. De la bun început, orașul mi-a plăcut foarte mult, plin de flori și copaci verzi, curat și îngrijit peste tot, toată lumea era zâmbitoare. Chiar mă întrebam de ce toată lumea zâmbește când merge pe stradă, ce chiar sunt atât de fericiți? Apoi am înțeles că pentru ei a zâmbi este ceva normal, cu greu, dar încet-încet m-am obișnuit și eu de la ei să zâmbesc.

Adaptarea nu a fost chiar atât de grea, deoarece, în prima familie unde am lucrat, am avut norocul să fiu împreună cu o doamnă din Ucraina, care, pe parcursul anilor, mi-a devenit o adevărată prietenă, așa că nici nu vedeam când treceau zilele. Împreună cu doamna trebuia să avem grijă de doi bătrânei, care pentru noi au devenit ca bunei, pe parcursul a 11 luni cât am lucrat la ei. Sunt sinceră să vă spun că, atât timp cât am lucrat în această familie, nu ne-au tratat ca emigranți, dar ne-au tratat ca și cum am fi fost nepoții lor. Nu ne-au interzis măcar o dată să mâncăm ceea ce vrem sau să ne reproșeze că nu am făcut ceva corect.

După primul an de lucru, am înțeles că nu mă voi întoarce prea curând în Moldova, dar că voi face tot posibilul să-mi continui studiile în Italia cu prima ocazie când îmi voi legaliza șederea, adică atunci când voi primi permisul de „soggiorno”.

În 2001 am reușit în sfârșit să-mi fac permisul de ședere și să mă întorc după 2 ani acasă. Revederea familiei a fost un moment  foarte emoționat, așa cum este pentru miile de familii când se întorc acasă.

În 2002, după un șir de dificultăți din partea Ministerului Educației din Moldova (mi-au greșit de 4 ori un certificat), am reușit în sfârșit să-mi fac transferul la Universitatea din Trento, trebuia doar să susțin 8 examene și să îmi apăr teza de licență. În 2004 am reușit, cu foarte multe sacrificii, să termin facultatea. Am fost prima moldoveancă ce a absolvit Universitatea din Trento, facultatea Economia și Gestiunea Întreprinderii. Diploma de la Universitate pentru mine a fost și biletul meu de vizită. Primul meu job în domeniu a început în 2003 când am fost angajată într-o firmă de import-export, fiind responsabilă de vânzări pentru țările CSI și Europa de Est. Era perioada când Italia abia începea să aibă comerț cu țările din Europa de Est, iar eu trebuia să caut cumpărptori la produsele pe care le vindeam, să organizez misiuni de afaceri, să participăm la expoziții în țările CSI. Salariul de la început era foarte mizer, aveam contract de muncă doar pe 4 luni, dar pentru mine era important că munceam la birou, aveam un job la care nici nu am visat când m-am pornit în Italia și asta era cel mai important. Inițial, jobul era greu, deoarece nu avem experiență. Trebuia să-mi iau valiza cu cataloage și să plec ba la Moscova, ba la Kiev, ba la București să găsesc clienti, dar nu am renunțat nici pentru o clipă, îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam. După 4 luni am convins directorul să-mi facă deja contract pe timp nedeterminat și să îmi ofere un salariu decent.  Din acest birou a început și toată cariera mea.

Din 2006 mi-am deschis o societate de consultații și intermedieri în comerț. Scopul meu este  să promovez produsele italiene pe piața țărilor CSI, să organizez misuni de afaceri, să ajut antreprenorii italieni să participe la expoziții în țările CSI. M-am orientat mai mult în sectorul packaging-ului pentru băuturile alcoolice și nealcoolice, deoarece este un sector care încă ține frâu crizei economice. Dar nu refuz nici oferte din alte sectoare, dacă îmi propun să colaborez. Astăzi colaborez cu firme din Rusia, Moldova, România, Georgia, Armenia, Ucraina, Kazahistan, țările Baltice, Belarus, Kârgâstan. Cea mai mare plăcere sigur că o am atunci când reușesc să atrag clienți noi.

Acum 3 luni, am început colaborarea cu o nouă întreprindere, care la momentul actual este unicul producător al desertului italian „tiramissu express” congelat. În 2017, această întreprindere Meesoo a luat premiul pentru cel mai bun produs inovativ. Pentru mine este o mare plăcere și sigur o satisfacție personală, căci întreprinderea are încredere în capacitățile mele și mi-au propus să colaborez cu ei. Rezultatele colaborării deja sunt palpabile, deoarece în luna martie desertul ”Tiramissu” al nostru va fi deja în vânzare în 3 restaurante din Tbilissi (Georgia), la București (România). Sper însă foarte mult ca până la sfârșitul anului 2018 acest desert să poată fi savurat și în unele localuri din Moldova. Toată munca mea o fac de acasă. Pentru clienți nu este important biroul, ci rezultatul și mă bucur mult când clienții mei îmi cer sfaturi sau mă recomandă și alltor clienți.

Facilitățile pe care le oferă statul italian unei familii de moldoveni și în general familiilor sunt foarte multe, mai ales la noi în regiune, dar toate facilitățile depind de venitul anual al familiei, nucleul familiei și de anii de reședință. Noi personal ca familie nu prea am avut facilități, deoarece, având deja 2 salarii în familie, nu avem dreptul practic la nicio facilitate. Iată totuși unele dintre facilitățile pe care le acordă statul italian tuturor familiilor, indiferent de culoarea pielii:
– ajutor pentru plata chiriei locuinței
– venituri garantate, dacă o familia nu are veniturile anuale stabilite de lege, li se oferă indemnizații
– plata mică la creșe (obligatoriu mama trebuie să aibă contract de muncă)
– case sociale cu preț redus la chirie
– plata mică pentru alimentația copiilor atât la școală, cât și la grădiniță)
– abonament  redus pentru copii în transport
– scutirea plății pentru călătoriile în perioada studiilor
– scutirea plății pentru taberele de vară (mama neapărat trebuie să aibă contract de lucru)
– ajutor financiar pentru procurarea unei locuințe
– % redus pentru a lua credit de la bancă
– pachete cu produse alimentare, scutece pentru copii etc
De fapt, statul italian ajuta familiile în dificultate și uneori atât italienii cât și emigranții profită de acest fapt și lucreaza fără contracte, deoarece pierd aceste facilități. Însă ei nu se gândesc la faptul că, în așa caz, nu vor avea dreptul la pensii sau în caz de accidente la serviciu, nu vor fi acoperite niciun fel de cheltuieli. Îin Italia de foame nu moare nimeni și cine spune că nu le acordă ajutor nu este adevarat, trebuie totdeauna să se informeze unde anume, la care birou să se adreseze.

Acasă de obicei vorbim în italiană, când suntem cu toții, deoarece soțul este italian. Când sunt numai eu cu copiii, vorbesc în limba română. Copiii mei din păcate vorbesc limba română foarte rău. Vina sigur că este a mea, căci de multe ori, pentru comoditate, vorbeam în italiană. Oricum, în ultimul an fac tot posibilul să vorbesc cu ei în limba română și, când sunt împreună cu verișorii, îi forțăm să vorbească între ei românește.

Pot să spun ca eu într-un fel am fost norocoasă, deoarece nu am înfruntat mari dificultăți în străinătate.  Tot ce am reușit să fac în Italia a fost cu propriile puteri și sunt sinceră când spun că nu m-a ajutat și nu m-a recomandat nimeni nicăieri, am deschis singură ușile și nu am dat înapoi la primul refuz. Unicul moment pe care într-adevăr nu am putut să-l depășesc nici acum a fost moartea unei doamne în ianuarie 2018, la spitalul din orașul Trento. Personal, am propus familiei din Moldova să o aducem în Italia pentru a o trata de cancer, deoarece în Moldova tratamentul nu avea niciun rezultat. Și asta pentru că fusese diagnosticată greșit și nu a fost stabilită de la bun început originea bolii, de aceea nu erau nici rezultate. Cel mai dureros este că doamna era lucrător medical. Cu siguranță, vina a fost a responsabililor din laboratoare, care nu au făcut biopsia corect, dar și a medicului oncolog, pentru că nu a prescris analize mai specifice. Mă întreb dacă în Moldova se comportă așa cu un lucrător medical, atunci cum se comportă cu o persoană simplă? Acest caz nu va ajunge probabil niciodată nici în presă și nici în judecată, deoarece este decizia familiei, dacă vor face un denunț sau nu. Însă este revoltator ceea ce se întâmplă prin spitalele din Moldova.

În ultimii 5 ani avem posibilitatea să participăm la alegerile care se desfășoară în Moldova chiar aici în oraș, unde se deschide o secție de votare. Așa că voi merge neapărat la alegeri, sperând ca de obicei, că după alegeri vor avea loc ceva schimbări în Moldova.

Autorităților le trasmit să se trezească din „hibernare”, să-și dea darea de seamă în fiecare zi propriei conștiințe de ce fel de realizări fac. Deseori mă întreb chiar pe nimeni nu-i mustră conștiința că e haos în țară? Chiar nimeni nu vede că această corupție în Moldova este de când te naști, până mori? Oare chiar ministrul Sănătății nu vede cât de bolnav este sistemul sanitar? Știe ministrul Sănătății că 99% din pacienții internați în spitale plătesc pentru fiecare mișcare a medicului sau a surorii medicale? Probabil că știe, dar se face că vede și nu aude, deoarece pentru ei, ca și pentru majoritatea parlamentarilor noștri, este să aibă salariul bun la sfârșit de lună, mașină scumpă, haine scumpe pentru ei și pentru copii lor și să-și poată petrece vacanțele în cele mai luxoase hoteluri și destinații.

Depopularea Moldovei a început din păcate încă în anii 1997, când mii de moldoveni au luat calea pribegiei. Decizia de a pleca de acasă îi costă enorm pe fiecare moldovean în parte, deoarece ei nu-și văd copii crescând, nu-și văd copii dormind, nu-și văd părinții îmbătrânind, sunt foarte multe lucruri pe care eu le-am înțeles de când am devenit mamă. Consecințele sunt deja foarte grave, deoarece a crescut considerabil numărul cazurilor de sinucideri printre copii, violuri, avorturi la adolescente. Are loc maturizarea precoce a copiilor, copii sunt lăsați în voia sorții cu buneii bătrâni, cu vecinii necunoscuți, nimeni nu le dă niciun sfat, asistenții sociali din unele localități sunt doar pe hârtie. Nu putem pretinde să avem specialiști buni în viitor, deoarece, pentru o bună parte din copiii lăsați în voia sorții în Moldova, importantă nu este școala, dar supraviețuirea fără părinții. Aceasta este realitatea, copii cresc cu speranța că părinții îi vor lua cu ei peste hotare și își vor găsi de lucru și fără școală. Satele din păcate sunt pustii, au rămas numai bătrânii, dar peste câțiva ani nu vom avea nici bătrâni, așa că vor rămâne doar casele părăsite..

Din păcate, cred că nu voi reveni în Moldova niciodată. Dar asta nu înseamnă că nu-mi pasă de Moldova și încerc să ajut cu ce pot, dacă este nevoie… Datorită mie și surorii mele mai mari, Caritas-ul (Organizație de Cartitate) din orașul Trento a sponsorizat școla și grădinița din satul natal timp de vreo 10 ani, a fost adusă mobilă la școală, rechizite școlare, au refăcut acoperișul la grădinița din sat. Alimentația copiilor atât la grădiniță, cât și la școală era plătită din banii italienilor, copii vara se puteau odihni în tabere tot datorită Caritas-ului. Acum sunt în tratative cu Crucea Roșie italiană, pentru a putea aduce o ambulanță la punctul medical din sat. Sper ca această inițiativă să se realizeze cât mai curând.

Eu nu mă simt imigrantă în Italia și pot spune că sunt integrată total în societatea italiană. Probabil că niciodată nu m-am simțit străină. Sigur că au fost cazuri de descriminare, mai ales la primul job, căci îmi plătea salariul după o săptămână după ce le plătea italienilor, dar eu asociam acest fapt mai mult că ignoranță din partea șefului, decât ca o descriminare. La drept vorbind, văzând așa situații, mă gândeam cum discriminăm noi în Moldova miile de romi și nu ne jucăm cu copii lor, atunci nu ne gândeam că și ei sunt oameni, îi consideram o pătură socială mai joasă, dar acum pretindem să fim la nivelul tuturor. Plecând des în deplăsari la Moscova, am constatat că discriminarea în Rusia față de imigranți este mult mai mare decât în Italia față de noi, moldovenii. Dacă te comporți bine în societate, nimeni nu te descriminează, ci te ajută, cu cea mai mare plăcere, să te integrezi.

Mi-ar plăcea să văd Moldova o țară liberă, o țară în continuă dezvoltare, o țară curată, dar totul depinde doar de generațiile tinere, doar ei pot face schimbări.

Vă mulțumesc pentru acest interviu!

Și prietenii tăi merită să cunoască această informație. De aceea distribuie pe Facebook, pune LIKE, invită prietenii să aprecieze pagina de Facebook Elena Robu Blog și să se înscrie în grupul Vocea diasporei. 

Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu