Tradițional, în R. Moldova, la 15 februarie sunt comemorați conaționalii noștri care și-au pierdut viața în războiul din Afganistan, un război care i-a servit URSS pentru expansiunea zonei sale de influență. Iar din ”carnea de tun” au făcut parte și mii de moldoveni, trimiși la război din raționamente ideologice și politice ale URSS. 301 dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă. Au murit într-un război care nu a fost al nostru, instrumentat de niște oameni care nu ne-au dat nouă, românilor-moldoveni, nicio minimă valoare și care și-au infiltrat atât de adânc ideile, încât și până azi avem oameni care cred că Uniunii Sovietice sau Rusiei îi pasă de noi. Mai vedem acele drapele rusești prin mașini, panglicile Sf. Gheorghe. Iată cum de fapt noi singuri promovam ocupanții.
An de an, politicieni, demnitari de stat preferă să facă poze alături de foștii combatanți, pentru vizibilitate și imagine, cu gândul că vor folosi aceste momente în campanii electorale. Dar puțini realizează prin ce au trecut cei peste 12 mii de veterani de război. Iar retorica discursurilor oficiale nu se schimbă, deși apar tot mai multe mărturii despre ce a însemnat de fapt războiul din Afganistan și de ce au trebuit să moară sute de moldoveni.
Din acele zeci de mii de foști veterani ai războiului din Afganistan se numără și Andrei Covrig, locotenent pe atunci, care la finele lunii decembrie 1979 a intrat în „Țara Montană” pentru a îndeplini așa-zisa „datorie internaţională”.
Public mai jos mărturia colonelului în rezervă Andrei Covrig despre ce a însemnat pentru el războiul din Afganistan, la aproape 30 de ani de la încheierea acestuia.
”Cu camarazii de arme, din primele ore, am avut de înfruntat momente atroce. În prima noapte rămăsesem în munţi cu zece ostași și cu un tun defectat. Datorită sergentului Şulţ, originar din Lvov, și lui Adîlbecov, un turkmen sosit din rezervă, am reușit să ne isprăvim în câteva ore. În condiţii staţionare, acest lucru ar fi durat câteva zile. În zorii zilei de 28 decembrie, palma lui Dumnezeu am simţit-o dimi-neaţă deasupra capetelor noastre, când vii și nevătămaţi am trecut centrul regiunii Herat. Vii și nevătămaţi, spre uimirea șefilor, la amiaza zilei eram în punctul de destinaţie. Cu câteva zile în ajunul invaziei, comandantul de pluton Aleksandr Timoșenko mi-a spus că va crede că vom fi în Afghanistan atunci când cauciucurile automobilului vor trece linia de frontieră. Când aceasta s-a întâmplat, ofiţerul a rostit o frază șocantă: Вот теперь мы оккупанты! (adică, iată, acum suntem ocupanţi!). Cu timpul am înţeles că nu au fost puţini care deja pe pământul afgan tratau realitatea cu mai multă înţelepciune decât umila mea persoană. Sunt memoriile unui militar care mărturisea că în unitate „s-a format o grupă de ofiţeri care au protestat împotriva războiului. Unii au fost condamnaţi de tribunal, alţii s-au împușcat”.
Războiul din Afganistan (1978–1989) este cel mai extins conflict militar din istoria URSS-ului. În scopul menținerii Afganistanului sub influența sa, Kremlinul a folosit cca 90 000 de militari. Generalul de divizie Ion Creangă, originar din raionul Căușeni, scrie despre 110 000 militari aflaţi permanent în contingentul redus al trupelor sovietice din Afghanistan. În zece ani, circa 620 000 de militari și angajaţi civili au trecut prin calvarul războiului. 15 051 de militari/angajaţi sovietici (2,3% din numărul total) și-au pierdut viaţa, iar 53 753 s-au ales cu răni. Din RSS Moldovenească, pe atunci parte componentă a URSS, au participat circa 12 500 militari, dintre care 301 și-au pierdut viaţa, 3 sunt daţi dispăruţi, iar circa 700 au rămas invalizi.
În fiecare an, o treime din personalul sovietic suferea de o anumită formă a bolilor infecțioase. Mulţi dintre basarabeni, din cauza bolilor specifice pentru zonă au avut de suferit după revenirea la baștină; fiecare al treilea până în prezent suportă consecințele acestor maladii. Gheorghe Condrea – „Gicu” din satul de baștină Gordinești, Rezina, s-a stins din viaţă în scurt timp după revenire în sat. Acesta nu este unicul caz în rândul foștilor combatanţi moldoveni.
În Afganistan, militarii au început să întrebuinţeze droguri, ca apoi narcomania să poposească pe teritoriul Uniunii Sovietice, inclusiv în RSS Moldovenească. De zeci de ori a crescut traficul de droguri în localităţile URSS-ului și statele europene. Pe fundalul unor eforturi specifice pentru un război a crescut numărul bolilor psihice. O cunoștinţă, Nicolae Mogutov, „și-a pierdut minţile” după revenirea acasă.
Pe parcursul războiului, 417 militari sovietici au fost daţi dispăruţi. Înainte de retragerea trupelor sovietice, o sută treizeci dintre aceștia, aflaţi în prizonierat, au fost eliberaţi. Circa o sută din cei dispăruţi și capturaţi și-au pierdut viaţa, opt persoane au fost recrutate de către mujahedini. Urmele a douăzeci și unu de combatanţi s-au pierdut, soarta acestora este necunoscută, și, prin urmare, Afganistanul rămâne în prezent o durere pentru cei apropiaţi.
Referitor la moralul trupelor sovietice sunt opinii diferite. Cu toate că în subordinea mea erau 75 militari de 17 naţionalităţi, nu am avut probleme majore. Baterea noastră de tunuri antiaeriene era o subunitate cu sarcina să apere statul major al diviziei și aerodromului din Șindant. Nu prea am făcut treabă mare, deoarece insurgenţii nu aveau aviaţie. Foarte des eram „ţinta” în exerciţiile piloţilor afghani. Cu toate că aceștia zburau pe avioane învechite MIG-15, ei demonstrau o pregătire bună, se înălţau sus de tot și apoi atacau poziţia noastră. Doar în ultima clipă, când adrenalina era ridicată la limită, o luau în ceruri. Cu psihicul, la militarii noștri era totul OK, deoarece așa exerciţii le-am avut la poligonul Marî din Turkmenistan. După treizeci și nouă de ani îmi amintesc de bine de cei șaptesprezece turkmeni mobilizaţi, care cu mult ne depășeau în vârstă. Unele din motivele care ne făceau să fim consolidaţi erau nu doar pericolul care ne păștea, dar și greutăţile de zi cu zi pe care le confruntam în comun ofiţerii și soldaţii.
Momente importante pe care le-am sesizat în acea perioadă… La război, în absoluta majoritate au fost trimiși tineri din familii obișnuite sau puţin favorizate. Feciorii demnitarilor și ai lucrătorilor de partid nu ajungeau după munţii Hinducuș, un obstacol natural care hotărnicea Uniunea Sovietică de Afghanistan. Aceasta este explicaţia că, după revenirea în Uniunea Sovetică, mulţi dintre foștii combatanţi au fost supuși unui tratament umilitor. Foștilor combatanţi și părinților care și-au pierdut feciorii nu e necesar să le tălmăcești sensul declaraţiilor unor demnitari (atunci și acum), precum că „eu (noi) nu v-am trimis în Afghanistan ”. Pentru părinți, durerea pierderii feciorului devenea insuportabilă și din cauza unor abordări ostentative.
Eugenia Alfiorov, mama caporalului Vladimir Alfiorov (ostaș căzut în Afghanistan la 21 martie 1982, când încerca să salveze viaţa unui camarad rănit) are o poveste aparte. Funeraliile feciorului adus în sicriu la Chișinău s-au făcut în tihnă și înjositor. Ea așa și nu înţelege de ce nu a avut posibilitate să-și vadă feciorul. De, așa erau înmormântați foștii combatanţi, pentru a nu afecta psihicul cetăţenilor. Aceasta era grija securiștilor, demnitarilor și activiștilor de partid, ca pe urmă femeia rămasă singură, fără fecior și soţ, să umble cu mâna întinsă.
Generalul Pavel Creangă, la începutul anului 1982 era comandant adjunct al Armatei 40 pentru armament, își amintea că, înainte de a fi trimis în Afghanistan, s-a convins că „informația despre situaţia în Afghanistan era tăinuită”. Erau două realităţi, cea virtuală impusă la televizor cu „frăţia de nezdruncinat sovieto-afghană” și alta cu suferințele populaţiei și viaţa dură a contingentului militar.
Contraspionajul militar activa în fiecare unitate: în companii erau militari care „duceau poșta”. Unii erau racolaţi chiar în unităţi, alţii soseau racolaţi deja de secţiile KGB-urilor locale. RSS Moldovenească nu a fost excepție. La întoarcerea mea în Uniunea Sovietică, cineva a avut „grijă” să denunţe că am cu mine câteva filmuleţe. La frontieră un grănicer le-a găsit momentan și le-a întors batjocoritor: „Na, locotenente!”. În Afghanistan, nici un soldat nu se simţea în siguranță, indiferent de locul unde se afla.
A fost un adevărat război cu folosirea tuturor componentelor armatei, întregului arsenal de arme, sistemelor „Uragan” și aviaţiei de bombardament plasate chiar pe teritoriul Uniunii Sovietice. „Laleaua neagră” transporta cu regularitate sicrie în Uniunea Sovietică. Peste ani de zile am înţeles că acest termen – „datoria internaţională” – era un fals cu o tentă ideologică agresivă. Ni se vorbea dspre internaționalismul proletar. Însă ce fel de „proletari” în această ţară nenorocită cu un trai și obiceiuri medievale?
Fraza lui Timoșenko precum că „suntem ocupanţi” avea o încărcătură ironică, însă ofiţerul avea dreptate. Acest lucru s-a înţeles mai profund când spre URSS au început să fie transportate primele cadavre. Tot mai mulţi se întrebau: ce căutăm noi în această ţară? Cu mult mai târziu am ajuns să constat că invazia trupelor sovietice în această ţară musulmană a fost o încercare de a reînvia un cadavru. După mulţi ani, ca și alţi foști combatanţi, am realizat că ni s-a propus spre consum o marfă cu un ambalaj drăgălaș– „datoria internaţională”, însă în care erau învelite produse scârboase, ocupația și agresiunea.
La etapa finală a războiului afghan am fost martor la un ciclu de show-uri cu trupele retrase din Afganistan. Solemnităţile erau organizate cu participarea autorităților locale și centrale, ziariștilor sovietici și străini. Fiecare combatant ajuns în Uniunea Sovietică avea să primească o diplomă-mulțumire din partea Comitetului Central al Partidului Comunist și o medalie specială de la guvernul din Kabul – „Militarului-internaţionalist de la poporul afghan recunoscător”.
Pentru a sprijini guvernul de la Kabul, Uniunea Sovietică avea cheltuieli enorme, anual circa 800 de milioane de dolari, contingentul militar redus dn Afganistan primea anual din bugetul statului circa 3 miliarde dolari. A fost o povară grea pentru stat, care intra într-o profundă criză economică și socială. Vârstnicii își amintesc de rândurile interminabile la magazine și tejghelele pustii. Marfa era procurată prin rude sau cunoscuţi la preţuri exagerate.
Ceva asemănător se produce și astăzi în Federaţia Rusă, deoarece, conform unor analiști, costul unei zile de acţiuni militare în Siria este de 200 mln. ruble (adică circa 3 milioane de dolari americani). Da, să nu trecem cu vederea și cheltuielile actuale ale Moscovei pentru fraţii ucraineni. Aventura afgană s-a prelungit exact pe perioada cât în Afganistan au staţionat trupe sovietice. După retragerea acestora, regimul marionetă intră în agonie. Kremlinul nu mai manifestă interes. Livrările de tehnică și bani s-au stopat. Mai grav s-a resimţit lipsa carburanţilor, deoarece tehnica militară stătea nemișcată. Cu unele excepții, islamiștii au preluat controlul asupra ţării, iar populaţia a fost aruncată în brațele Talibanului. Insurgenţii erau chiar la frontiera cu URSS: grănicerii sovietici erau nevoiţi să îndure atacuri și după retragerea trupelor sovietice.
Confruntarea între Federaţia Rusă – „moștenitoarea imperiului răului” – și restul lumii continuă. De ce restul lumi? Oponenţii de altădată ai Kremlinului sunt mai mulţi la număr, iar dovadă sunt sancțiunile impuse. Pe parcursul Războiului Rece, participanții din RSS Moldovenească au fost prezenţi în mai multe conflicte armate, iar această participare pentru unii a fost temei de mândrie ca actori ai istoriei, pentru alţii o posibilitate să facă unele reevaluări în percepţia istoriei contemporane. Pentru mulţi băștinași a urmat o perioadă de debusolare, traume psihice și suferinţe fizice. Să recunoaștem că, în majoritatea cazurilor, atunci când era vorba de îndeplinirea datoriei internaţionale, băștinașii noștri, în mare parte îndoctrinaţi, au fost utilizaţi drept combatanţi, dar în esenţă „carne de tun”, fără să înţeleagă adevăratele scopuri ale politicienilor, actorilor regionali sau globali.
Și prietenii tăi merită să cunoască această informație. De aceea distribuie pe Facebook, pune LIKE, invită prietenii să aprecieze pagina de Facebook Elena Robu Blog și să se înscrie în grupul Vocea diasporei.
Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu